Dimineata
de Octavian Goga
Cu grele rasuflete apele dorm,
Pe lanuri dorm spicele grele,
Asupra padurii vegheaza de sus
Cetatea eternelor stele.
Luceafarul bňlnav in lumea de-ngheț
Clipeste din gene molatic,
Cand dorul pribeag, de pe-o creasta de ulm,
si-l geme porumbul salbatic...
in geamat se-nalța durerea la cer,
Campii de lumini sa-nfioare,
Luceafarul simte vapaia arzand
si tremura, bietul, si moare.
Cu ochii plansi, stelele toate se duc
Pe patul de nori sa se culce;
Din dragostea stinsa in neguri de zari
Lin picura linistea dulce.
in taina tacerii porneste-se vant
Sa mangaie trestia-n vale,
Pe-ascuns o saruta, dar dragostea lui
O vad licuricii din cale.
si-o spun licuricii la frunze de soc,
si socul padurii o spune,
si frunzele toate grabite tresar
si-ncepe padurea sa sune.
Se duce iar vantul, pribeagul drumeț,
Sfios falfaind din aripa,
Din doru-i aprins si in veci calator
O doina domol se-nfiripa.
si doina o canta alunii din crang
si-o tremura-n murmur izvorul,
si doina trezeste si turma din deal,
si turma trezeste pastorul.
Din funduri de pesteri vin umbre sirag
S-asculte amarul cantarii,
De patima doinei si umbrele mor,
Cu lacrimi plang genele zarii.
si doina se zbate, si frunzele plang,
si codrul prelung se-nfioara,
Cand, iata, prin neguri cu sarg strabatand
O raza solie coboara:
Deschideți larg poarta, carunților brazi,
Sa vie-mparatul maririi,
Se mangaie jalea nestinsului dor,
Sa-mpace durerile firii...
Luceafarul, Budapesta,
15 aprilie 1904
Dimineata
Aceasta pagina a fost accesata de 7430 ori.
