Lacas strabun
de Octavian Goga
O lume-ntreaga mi-a ramas in urma
Cu goana ei pripita dupa viata…
Tu iar ma chemi, imparatie-a firii,
Tu-nlacrimata, sfanta dimineata!
Cand demonul celor pribegi in lume
Mi-a-ngenunchiat si dragostea si ura,
Vin din potirul bunurilor tale
intarziat sa-mi cer faramitura.
Subt adumbriri de salcii despletite
Ma-ndruma azi cea mai din urma vrere,
Sfiala lor imi freamata un cantec
si-aieve-aud tarana cum ma cere.
Eu, ostenitul calator al noptii,
Neputincios, azi, poposesc in cale.
Lacas strabun, cu turnul subtiratec,
Ma mai primesti sub zidurile tale?...
Atatea legi si-au picurat otrava
in inima ratacitoare-n lume,
s-atatea duhuri privegheau in umbra,
Toti mugurii nadejdii sa-mi sugrume.
Pentru atatea poticniri in cale
si ispitiri de-nvataturi desarte
s-atata suflet risipit pe drumuri
Putea-va oare ceriul sa ma ierte?...
Cand urc acum cararea de pe culme
in dulcea pace-atoateiertatoare,
Eu lupta simt cum sufletu-mi incinge,
Cum pieptul meu se zbate si ma doare.
in inima obezile se sfarma,
Se dezrobesc aducerile-aminte,
si usurat - Biserica batrana -
Ma-nchin la pragul portii tale sfinte.
imi rasariti, din tremurari de umbre,
Voi, firi cuminti, cu zambete-mpacate,
Voi, preotii nadejdii fara moarte,
Voi, cei ziditi din vechea sanatate.
Vad luminat obrazul vostru rumen
De intelesul altor lumi, senine,
Eu, rob supus al patimilor mele,
Atat de mult m-am ingropat in mine!...
Adormitor m-alina busuiocul
ingalbenit subt candela de paza,
Prin linistea ferestrelor boltite
infiorata a trecut o raza.
Lumina bland un chip de mucenita
incremenita-n visu-i de fecioara
si-n suflet imi patrunde-o picatura
Din flacara ce-ardea odinioara.
Stau biruit la coltul vechi de strana,
si mintea mea cutremurata-mi spune
Ca-n drumul ei a rasarit un picur
Din mult ascunsa vietii-ntelepciune...
Aici, in umbra potolita doarme
Mareata tain-a mortii si a vietii,
Tu, suflete intunecat de ganduri,
Tu simti prelung fiorul diminetii...
Un nou botez, de premenire noua,
Da mintii mele alta-nfiripare,
Cand din inaltul zidurilor negre
Coboara glas de binecuvantare.
Clopotnita se-ndoaie si se frange
Din bietele incheieturi uscate,
Un suflet e ce-i infioara lemnul,
si din adancul altor vremi strabate.
E clopotul... Copilaria-si plange
Comoara ei pierduta-n pribegie.
Cu limba lui de ruga si chemare
Stramosii toti isi spun mustrarea mie.
Azi imi trimit nadejdile de veacuri
Strigarea lor ce vine de departe.
Eu o ascult si-n suflet imi invie
Samanta bun-a vremurilor moarte.
Luceafarul, Budapesta,
15 ianuarie 1906
Lacas strabun
Aceasta pagina a fost accesata de 2354 ori.
