Lautarul
de Octavian Goga
Dezgroapa, mosnege, cu mainile-n tremur,
Comoara ta sfanta de jale...
Tu porti ferecate durerile noastre
in vaierul strunelor tale.
in ele-mpletit-au strabunii cucernici
Argintul visarii desarte,
si-n graiul lor plange si n-are repaos
Amarul nadejdilor moarte.
Se-ndoaie, se frange si tremura arcul,
si lemnul prelung se-nfioara
Cand doua margele, ca mirul de limpezi,
Din gene se scurg pe vioara.
...si canta batranul... Carunta pleoapa
in tremur povara-si framanta...
si mana lui cade... Aluneca-i arcul...
– Mai canta, lautare, mai canta!...
S-a stinge si roua pleoapelor noastre,
si ochii lumina si-or frange,
Ci strans cetluita de marmura vremii
Cantarea ta vecinic va plange.
Pe aripi de vanturi trai-va pribeaga
Oftarea ta sfanta, mosnege,
De jalea-i razleata va plange amurgul
si plange-vor fratii de-o lege.
Vor geme pe plaiuri izvoarele-n noapte
si-ncet graitoarele unde,
Batranilor codri si-or spune mustrarea,
si codrii cu glas vor raspunde...
si brazii in zbucium de mijloc s-or frange,
Gatindu-si cetatea maiastra,
si focuri pe creste pe rand rumeni-vor
A boltii naframa albastra...
Cand soarele mandru din nori va purcede
Al boltii senin sa-ntretaie,
Aprinsa scanteia ascunselor doruri
Va arde cu munti de vapaie. -
si vifor naprasnic, cu brate de flacari,
Topi-va in goana lui crunta:
Din jalea pribeaga a strunelor tale
Mareata cantare de nunta!
Luceafarul, Budapesta,
15 ianuarie 1905
Lautarul
Aceasta pagina a fost accesata de 2324 ori.
