Adunarea de la Alba-Iulia
de Octavian Goga
Cititorii acestei reviste, urmarindu-ne scrisul in mod obiectiv. isi dau desigur seama ca ideea centrala in jurul careia s-au grupat toate argumentele noastre, fata cu diversele rataciri ale asa-numitului partid-national, a fost afirmarea unitatii de stat si apararea ei pe toate caile impotriva inconstientilor care o slabeau cu atitudinea lor.
"Tara noastra" a pornit de la inceput cu acest program al nivelarii sufletesti, avand ca tinta definitiva consolidare interioara a statului roman. Dupa nedreptati de veacuri si dupa recenta varsare de sange, am crezut ca, indeplinita fiind unitatea noastra politica, trebuie sa inlaturam totul ce poate sa compromita procesul de inchegare intr-o vreme cand o redutabila fierbere, vulcanica ne ameninta inca din atatea parti. Calauziti de idee, ne-am aratat convingerile la orice ocazie, stiind foarte bine ce vrem si unde mergem.
N-a fost, deci, catusi de putin un duel personal care s-a dat aici cu gandul de-a adumbri vredniciile unor oameni dornici sa ceara cuvant pe arena publica. Totdeauna am inteles ca in cadrul larg al tarii innoit se poate gasi un coltisor de activitate pentru fiecare, fara nici o jugnire pe seama altuia. Cat priveste Ardealul, cu deosebire am fost de credinta ca o clasa conducatoare putin numeroasa si putin pregatita suporta cu greu criza faramitarii in mai multe tabere. Daca cu toate acestea am sacrificat degeaba lozinca unei solidaritati si am deschis un drum nou, franagand impulsuri de ordin individual de dragul ideii, motivul primordial este primejdia pe care o simteam pe urma mentalitatii bolnave a tovarasilor nostri de ieri.
De cate ori privim inapoi si ne pipaim cunostinta, justificarea noastra apare limpede la toate prilejurile. Orice retrospectiune asupra celor patru ani de la unire incoace vine sa ne intareasca in gandul ca oscilarile d-lor Vaida-Maniu nu sunt decat rezultanta fatala a unei complete lipse de busola in orientarea politica si a balastrului de strainism care staruie inca in psihologia lor. Fie ca ne gandim la izolarea permanenta a acestui partid, urist sa bata la toate portile si in acelasi timp sa propage aici regionalismul inversunat, sapand legaturile de fratie cu Regatul, fie ca-i judecam pe nelamuritii fruntasi dupa ingustimea de suflet din ziua incoronarii sau dupa pripeala acefala cu care s-au avantat la fuziune cu razletele elemente reactionare de la Bucuresti, - in toate ipostazele iese la iveala cerebralitatea hibrida a unei conduceri fara nici o linie dreapta, pe urma careia energiile se pulverizeaza condamnate la indelunga irosire sterila.
In cativa ani de orbecaire, capitalul politic al Ardealului a fost cheltuit so partidul de sub ocrotirea comitetului de-o suta, subminat de toate curentele, astazi e in pragul lichidarii.
Toate aceste constatari sunt fara indoiala triste si consecintele lor atrag de aproape interesele unei parti de tara, care dupa o eclipsare de veacuri nazuiau cu drept cuvant spre o soarta mai buna. Si mai trist este ca, paralele cu neglijarea problemelor ardelene, nationalii patrioti de la Cluj, au izbutit, prin zgomotoasa lor agitatie, de cativa ani, sa diminueze prestigiul integral al vietii de stat, slabindu-i organismul unitar prin otravirea maselor romanesti din Ardeal si mai ales menajand tendintele centrifugale ale unor fragmente etnice din tara, care si-au gasit principalul izvor de inspiratie in chiotul nesabuit al regionalistilor nostri.
Sa examinam de astadata sub acest aspect politic al unor oameni care prin pasirile lor au primit o semnificatie anacronica si care zi cu zi se scufunda tot mai mult in trecutul pe veci ingropat al framantarilor noastre.
*
E cunoscuta indeobste clamoarea cu care corifeii partidului national acopar neincetat Adunarea de la Alba-Iulia, pe care, coborand-o din cadrul stralucit l marilor manifestari nationale, si-au dat toate silintele s-o namoleasca in ogasa stramta a unor preocupari de partid.
Cititorii stiu opiniile noastre in aceasta materie. Adunarea de la Alba-Iulia, - cum s-a mai scris raspicat la revista noastra, - n-a fost decat curata izbucnire spontana a constiintei romanesti din Ardeal pentru faurirea visatei unitati nationale. Sub indemnul unei creditne strabune si impinsi de fermentul revolutiei care aprinsese monarhia Habsburgilor, ascultand chemarea frateasca a Romaniei, care udase cu sangele razboiul liberator idealul unitatii noastre, romanii ardeleni, hotarati sa afirme pentru ei insisi si pentru lumea intreaga ideea alipirii, s-au intrunit la Alba-Iulia in decembrie 1918. Monumentala armonie de ansamblu a o suta de mii de oameni n-a avut la temelie alt crez decat dorinta mare si simpla de unire cu tara. Acest unic gand tumultuos a rascolit masele, pornindu-le sub sugestiunea unui vis secular in drum spre cetatea lui Mihai Viteazul. Nici un spirit de detaliu, nici o nota de targuiala n-a tulburat luminosul examen de constiinta populara, care a imbogatit cu o pagina glorioasa trecutul nostru zbuciumat. Intruparea larga a instinctului de conservare nationala, Adunarea de la Alba-Iulia, ca si victoriile de la Marasti si Marasesti, este unul din punctele culminante ale constiintei cu care poporul nostru, in valtoarea unei conflagratii universale, si-a afirmat misiunea sa istorica.
In aceasta aureola de stralucire legendara ne-a aparut noua totdeauna importantul act politic pe care am crezut ca trebuie sa-l transmitem in toata puritatea lui generatiilor viitoare. Leaderii de la Cluj, trebuie si-n aceasta chestiune sa tulbure unisonul unui sentiment obstesc cu ecoul antipatic al slabiciunilor proprii. In mod fatal dansii ridica perdeaua de pe sufletul lor si lasa sa vada lumea ce se clocotea acolo atunci cand elanul unui popor isi striga destinele lui. Adevarul este ca, ridicand aceasta perdea noi ne aducem aminte de tot ce a mocnit sub ea. Stim ca la Alba-Iulia, in mijlocul puhoiului de fanatici, era infipt si un manunchi restrans de profesionisti politici, care in vremea furtunii patimase de pe campia Balgradului, intr-o camera de hotel, aranja mici socoteli de echilibristica burgheza. Vai, cunoastem asa de bine lustra societate. Deasupra ei plena toata umilinta morala si intelectuala in care ne aruncase Ardealul salbaticia apasarii unguresti. Povatuiti de duhul strain al unei vieti cu orizonturi coborate, supusi unor circumspectiuni atavice si robiti de pornirile accentelor de fria, care le smulsese celor mai multi declaratii de obedienta catre calaii lor, prea rasplatitii advocati ai cgestiunii nationale din Ardeal au avut cu siguranta atunci cateva ceasuri pline de zbucium si intrebari. Psihologia lor de modesti profitori ai vietii avea, fireste, oarecare puncte de contact cu viforul de afara, dar dincolo de acest gest avant, ratiunea ii indemna sa ia masuri pentru orice imprejurari. Ei stiau ca zecile de mii de tarani, condusi de preotii si invatatorii lor, au venit sa ceara unire fara conditii cu Tara Romaneasca, dar ei, sclavii de ieri, in coaste cu ruinele armatei lui Machensen si cu cetele unguresti care se dislocau de e front, isi impuneau prudenta si rezerve de gandire. Norocul intreg, cu slava lui neprihanita, nu intrase niciodata in combinatiile reci ale acestor minti obisnuite cu realitatile clipei. De aceea a fost multa invalmaseala acolo, in camera de hotel. S-a lansat mai intai ideea autonomiei sub ocrotirea coroanei Sfantului Stefan, pe care a maturat-o violent uraganul de afara. S-a repezit apoi ca la un colac de salvare la doctrina presedintelui Wilson si, pentru a se pune bine cu Europa, au nascocit ad hoc un partid socialist romanesc in Ardealul robit pe de-a intregul de curentul national...
In acest chip, din elanul anonim si din socoteala celor putini din pornirile de libertate ale multimii si din reticentele unor conducatori nedeprinsi cu stapanirea, s-au zamislit celebrele puncte de la Alba-Iulia. Fireste, numai ideea unirii a trecut in mintea tuturor ca o magna charta a romanismului din Ardeal. Toate celelalte accesorii, care aveau aerul ca vor sa stranga intr-o atmosfera meschina de paragrafi vijelia unui popor, s-au inecat de la inceput in insufletirea credintei primordiale si suta de mii de romani ardeleni s-a intors acasa cu sufletul impacat ca la Alba-Iulia a votat unirea cu Romania si nimic mai mult.
De la aceasta miscatoare sarbatoare romaneasca incoace a inceput apoi povestea recenta in care nimeni nu mai gaseste accente de epopee. Furtuna a trecut si in linistea de mai tarziu, la adapostul armatei romane, domnii din camera de hotel au facut totul ca sa schimbe in bani marunti o cotropitoare volbura nationala. Alba-Iulia in mainile lor a devenit o moneda de schimb pe care au prezentat-o pe tipsie la Bucuresti, primind drept rasplata onoruri si bunatati. De atunci si pana astazi in mod consecvent acesti giranti ai unirii nu vad in vestita adunare decat un brevet de inventie care le apartine si ai carui fericiti proprietari inteleg sa ramaie. Alba-Iulia este supremul lor rezon de existenta personala, cuvantul magic care acopera de uitare micimile trecutului si dezgroapa cu profunzime comorile prezentului; ei sunt pensionarii Alba-Iuliei.
Conducatorii partidului national, hipnotizati de lozinca prodigioasa, nu si-au mai dat silinta sa-si creeze un program de actiune pentru trebuintele multiple ale poporului nostru in noua configuratie de stat. S-au asternut pur si simplu asupra celor noua puncte de la Alba-Iulia, pe care le-au azvarlit in bataia cotidiana a hartuielilor de partid si le-au declarat program al comitetului de o suta. O intreaga valtoare de peripetii a suferit in cursul celor patru ani minunata ridicare a taranilor ardeleni. Ca o relicva sfanta apucata pe maini profane, Alba-Iulia a fost tarata in toate partile. Oratorii de balci au pravalit asupra ei fraza lor sfaraitoare, agenti electorali au urlat-o multimii intre doua sughituri, ispravind in timpul din urma prin a falfai ca o amenintare peste capetele noastre: Luati seama ca ne intrunim la Alba-Iulia si rupem pactul...
*
Dupa toate aceste tribulatii, faimoasele puncte cazand din mainile nepricepute ale conducatorilor celor o suta pe mainile intelegatoare ale strainilor, par a se intoarce acum impotriva noastra.
Conceptia ca alipirea Ardealului la Vechiul Regat s-a facut printr-un "pact" ca un contract bilateral cu angajamente reciproce intre doua parti, a devenit un sprijin in favoarea minoritatilor de aici. Aceste minoritati sunt bucuroase sa uite ca marirea de teritoriu al regatului roman a rezultat pe urma unui razboi victorios si s-a pecetluit printr-un tratat international. Uitand aceasta, miscarea lor devine mai libera, cu deosebire cand "pactul" in articolele lui le pune in vedere mirajul unor prerogative nevisate inca.
In adevar, alineatul I din punctul III al Rezolutiei de la Alba-Iulia fixeaza urmatoarele: 'Fiecare popor se va instrui, administra si judeca in limba sa proprie prin indivizi din sanul sau si fiecare popor va primi drept de reprezentare in Corpurile legiuitoare si la guvernarea tarii in proporte cu numarul indivizilor ce-l alcatuiesc."
Orice minte echilibrata isi da seama ca aceste fagaduinte grandilocvente, lasand la o parte mobilul unei ciudate stari sufletesti la niste robi in ajunul libertatii, n-au putut cobori pe hartie decat cea mai rudimentara ideea a mecanismului unei vieti de stat. Nemaivorbind de faptul ca printr-o asemenea formula caracterul de stat national al Romaniei e sacritifcat, cine se gandeste care-ar putea lamuri posibilitatea infaptuirii practice a "administrarii si judecarii fiecarui popor prin indivizii din sanul sau?"
Cine nu intelege ca sunt in fata unei inocente darnicii de ocazie, fara justificare si fara urmari? Minoritatile de altfel au avut posibilitatea sa vada sub insasi guvernarea cu pline puteri a oamenilor care au lansat aceste principii, sub Consiliul dirigent, aplicarea lor. Suntem incredintati ca aceasta perioada cu amintirile ei va feri pe viitor de ademenirile unor vagi lozinci ipocrite. Logic ar fi fost din partea lor sa-si caute un izvor de drept pentru pretentiile de ordin national numai in punctele speciale ale tratatului de pace, singurele care constituie un angajament, dar mai ales in bunele raporturi cu neamul alcatuitor de stat, ale carui sentimente de toleranta sunt indeajuns de cunoscute.
S-au gasit insa reprezentanti ai minoritatilor care s-au folosit de arma pe care in mod inconstient indrumatorii partidului national le-o puneau la dispozitie. Presa maghiara, de exemplu, in ultimii doi ani, nu-si hraneste agitatia decat din aceste teorii fara consistenta. Cu deosebire acum, in preajma votarii Constitutiei, se resimte efectul punctelor fatale. Ca printr-o intelegere pragmatica, nationalitatile straine de aici se ridica si cer, in temeiul hotararilor de la Alba-Iulia, speciale drepturi nationale in Constitutia tarii.
In ultimul timp vedem cu mirare si-o particulara nevroza la vecinii nostri sasi, care printr-un intelept oportunism, si-au asigurat pe seama lor o larga revarsare de binefaceri din partea statului roman. Nu ne-a surprins atitudinea d-lui Emil Neugeboren, fostul agent al politicii lui Tisza, de care am facut amintire in numarul trecut al acestei reviste. Opinia insa pare a fi prins radacini mai adanci la compatriotii nostri. Iata-l si pe d-l Rudolf Brandsch, ponderatul luptator de pan-acum, rapit de vartejul ametitor al mirajului. Presedintele "Uniunii germanilor din Romania Mare" , intr-un interviu recent din "Universul" declara neted ca in proiectul de Constitutie de la Camera vede " o tradare", fiindca nu cuprinde hotararile de la Alba-Iulia. Intrepidul deputat al Parlamentului roman face cu aceasta ocazie si putina istorie, aratand termenul la care s-au alipit Romaniei fragmentele germane de pe teritoriul nostru, afirmand ca acest act de chibzuinta nu s-ar fi petrecut daca la Alba-Iulia nu se afisau promisiunile amintite. D-sa, ca orice cetatean ce se respecta, nu pierde ocazia de-a ne trece pe dinaintea ochilor fantoma "Ligii natiunilor" ...
Nu vom face aici o polemica cu d. Brandsch. Profesorul de la Sibiu intelege ca nu ne arde de glume si ca nu simtim un cutremur postum cand ne gandim acum la catastrofa care ne pastea tara, daca Adunarea de la Medias din ianuarie 1919 ar fi hotarat, - Doamne pazeste! - sa nu se alipeasca si dimpotriva sa se opuie armatelor noastre ... Cam la fel ne impresioneaza si amenintarea din partea colonistilor din Basarabia, care de asemenea au binevoit sa se "alipeasca" ... In trecaat fie zis insa, din preocuparile pozitive de pana acum ale amicilor nostri sasi nu ne-am crezut in drept sa descifram astfel de vorbe mari, care prin notele lor stridente iau in adevar un aspect documentar...
Tot ce dorim sa demonstram si cu prisosinta se pune in evidenta tuturora este raul serviciu pe care l-au facut tarii matadorii celor o suta atunci cand sarbatoarea unirii noastre au incurcat-o in itele unor mici combinatii provinciale si-au azvarlit-o mai tarziu prada apetiturilor trecatoare pe care bucataria deranjata a unei politici de partid le scotea la suprafata...
*
In fata acestor penibile rataciri, reactiunea noastra este un gest normal de aparare nationala pe care-l schitam de cate ori dusmanii constienti sau conationali nepriceputi lovesc in interesele legitime ale neamului.
Cat priveste Alba-Iulia, nadajduim ca amintirea ei, desfacuta de micimi vremelnice, se va aseza definitiv printre icoanele luminoase ale trecutului, parasind arena militanta, pentru ca, neumbrita de nimeni, sa se poata incadra in eternitate.
Adunarea de la Alba-Iulia
Aceasta pagina a fost accesata de 1887 ori.
