Avram Iancu
de Octavian Goga
Istoria de veacuri a Ardealului romanesc e istoria de lacrimi si de umilinta a unui popor orfan.
Din toate apasarile trecutului, jugul feudalitatii unguresti a durut mai mult. Pretutindeni domnia straina ne-a incatusat energiile de viata, aici insa s-a asternut peste noi ca o nenorocire vecina cu moartea, fiindca in deosebire de alte parti, generatiile noastre de iobagi ardeleni, parasite in cursul vremii de catre conducatorii lor, au suferit necontenit o intreita mucenicie: de sange, de lege si de clasa. Una numai din aceste primejdii sa fi fost si ar mai fi putut mijii flacara dezrobirii, laolalta ele s-au transformat intr-un blestem fara aarare, intr-o cruda incercare venita parca de sus, la care nu se putea raspunde, decat cu plansul, cu eterna obida sufleteasca a tuturor sclavilor. Iata de ce povestea noastra de aici e o lunga plangere in surdina revarsata in doine, ticluita in petitii la imparatul, sau oftata in rugaciuni la Dumnezeu. Ardealul o mie de ani si-a muiat deznadejdea in jale si s-a mangaiat cu visul. De doua ori el totusi a lovit cu sete crancena si cu avant infricosat dospit de impulsuri seculare. In amandoua randurile lovitura lui a pornit din acelasi loc, care prin vijelie legendara a rascumparat aureola barbatiei ingropate si a dat unui popor oropsit unica zestre de inaltare morala.
Acest loc este Tara Motilor.
Motii apar astfel cu o speciala prerogativa in istoria noastra. Neamul lor vanjos adaposteste singura traditie de eroism pe care vremea vitrega nu ni l-a putut infrange. In Muntii Abrudului continuatorii vechii asezari romane, ca intr-o cetate izolata de slabiciunile vremelnice, au pastrat reflexe intarziate din gloria strabuna. Cu toata robota lor zilnica acesti copii ai codrului si-au mentinut dorul de libertate. Cand tot Ardealul se legana in tanguire neputincioasa, in vagaunile lor fermenta revolta. Ei ne-au invatat mai itnai sa platim cu sange, nu cu lacrimi, ei au introdus virtutile razboiice pe un pamant biruit, ei reprezinta actiunea intr-o lume coplesita de visare mistica. De pe culmile Muntilor Apuseni a strigat pentur intaia oara razvratirea ca un bucium precursor al redesteptarii generale. Motii sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele doua inimi mari, in care a clocotit uraganul, sunt eroii lor: Horia si Avram Iancu.
Amandoua figurile trecute in mitologia populara se gasesc intr-o perfecta inrudire organica. Au porit si unul si altul de la aceeasi vatra taraneasca, au crescut in aceleasi patimi si au incarnat aceleasi nazuinte ancenstrale. Lupta lor s-a desfasurat pe un fond comun, avand un obiectiv unic si mijloace la fel. Conceptia politica de care s-au calauzit si care a determinat prabusirea lor tragica a fost aceeasi iluzie desarta a imparatului de la Viena, cea mai trista si cea mai scump platita erezie a ideologiei noastre de veacuri. Ce-i departe insa pe cei doi martiri ai motilor, e cadru vremii in care s-a dezlantuit epopeea lor, cortegiul de lozinci si de evenimente care i-au intovarasit pe campul de bataie. Horia e revolutionarul taran care intrupeaza instinctele de viata ale unui popor prin prisma revendicarilor locale. Drama lui e un preludiu numai al reinvierii care astepta in umbra. Iancu insa, o veriga intr-un colt de evolutiune universala, se infatiseaza de la inceput intr-o armura compelxa de luptator pentru soarta integrama a unui neam. El este soldatul constient al ideii nationale, a carui spada loveste de la inaltimea unor principii imutabile, de acord cu catehismul epocii lui. Prin Horia tasneste un fulger razlet din viforul unui popor, prin Iancu cere cuvant poporul insusi, cu adevarurile programatice azvarlite in cumpana istoriei. De aceea rascoala lui Horia e o platforma morala fara consecinte si transformari de domeniul realitatii, cata vreme revolutia de la patruzeci si opt ramane ca o inalta semnificare politica, prin care s-a inaugurat istoria moderna a romanismului, deschizand drumul dezrobirilor viitoare.
*
Se va gasi oare candva mesterul iscusit, care despicand intalnirile si cantarind faptele sa reconstruiasca aceasta pagina stralucitoare de demult? Va veni poetul sa lumineze cu razele lui in zguduitoarea tragedie sombra, ori istoriograful sa descifreze fata vremii in toate tainele ei si sa dea eternul omenesc din zbuciumul lui Avram Iancu, indeplinind astfel o opera de educatgie nationala?
Personalitatea mortului de la Tebea se desface din galeria trecutului apropiat, investita cu o exceptionala valoare morala, din care posteritatea si mai ales zilele noastre tulburi ar putea sa desprinda linii simple si mari. Peste tot pleiada vizionarilor ardeleni de la patruzeci si opt, cu suflul lor romantic, cu conceptia eroica, care le strabatea crezul politic, si cu idealismul luminos care ii povatuia, infatiseaza o culme pe care de atunci si pana astazi generatiile de epigoni n-au mai fost in stare s-o atinga. Sfortarea poporului nostru de a elabora la el acasa cuvinte de ordine ale framantatii continentale din aceasta perioada, a dat roade. Din ceata iobagilor asupriti au devenit repede carturarii lor oameni politici cu o limpede intuitie a situatiei si cand a sunat ceasul, acesti preoti si mireni de la sate, intr-un elan vijelios au incins spada devenind prefecti, tribuni si centurioni, reimprospatand astfel pe un colt de pamant uitat un aspect miscator din antichitatea latina. Sub conducerea lui Saguna, prototipul cel mai distins al eclesiastului militant produs de istoria noastra si cu indrumarea lui Simeon Barnutiu, profesor cu suflet de apostol, un sir intreg de fruntasi au rasarit fanatizati de idee. Era miscare, patima, indrazneala in randurile lor, si hotararea nestramutata de a-si duce cauza la biruinta.
Din primele zile ale fierberii din Ardeal s-a ivit pe planul intai, alaturi de dansii, silueta tanarului avocat din Cmpeni, care da un relief cu totul deosebit comitetului national de atunci. Avram Iancu descindea cu o structura sufleteasca particulara. Urmasul lui Horia aducea cu sine mandria aspra a motilor, acea pornire furtunoasa de plata si rasplata care inrosise odata crestele muntilor cu focul revolutiei. In vinele lui zvacnea sangele fierbinte cu descarcari violente de pasiune elementara. Credintele vremii si evenimentele din jur agitau cu o putere inzecita acest temeperament de erou. Firea lui Iancu, caracterul distinct si unic al taranului de la Vidra, a smuls de la inceput miscarea de la patruzeci si opt din ogasa batatorita a suplicatiunilot seculare catre "prea inaltatul cezaro-craiesc scaun" si i-a dat un caracter revolutionar. Fiinta lui imbibata de fanatism a dominat masele din primele clipe. Acest tanar de douazeci si cinci de ani, cu graiul raspicat si scurt, cu sclipiri de otel in adancul ochilor albastri si-a dat seama ca numai armele pot hotari intr-un proces de veacuri, care a batjocorit pana la sange plebea napastuita. La adunarea de pe Campul Libertatii in 3/15 mai la Blaj, Iancu a venit in fruntea motilor organziati militareste, gata sa infranga orice val inoportun de cumintenie iobageasca. Petse capul episcopului Lemeni si al canonicilor lui supusi stapanirii unguresti, sarcasmul lui a plesnit ca un biic de foc. Dincolo de ingrijorarea capeteniilor circumspecte, tribunul de la Campeni radia tinerete, nervi si optimism. Prin el a primit miscarea noastra nota vitejiei si romantismul de epopee. In sfatul conducatorilor, Iancu si-a impus pecetea lui definitiva. Inalta prevedere politica a lui Saguna si cumpatul diplomatic al inteleptului arhiereu, unite cu viziunea istoria a lui Simeon Barnutiu, se completau admirabil cu acest om de actiune, care in comitetul de la Sibiu, intr-o memorabila sedinta prelungita de calcule si temeri a taiat scurt discutiile savante: "Domnilor, vorbiti inainte, eu plec in munti si fac revolutie!"
Ce-a urmat, se stie. Este prima noastra afirmare a ideii de libertate poltiica, cea dintai campanie ostaseasca in razboiul de neatarnare. Avocatul Avram Iancu a pledat cu sabia in mana cauza romanismului. Prefectul de lancieri intors in motii lui s-a dovedit un stralucit sef militar. Ca impinsi de o chemare magica, i-au roit imprejur ciubararii si ciobanii din vaile Crisului si ale Ariesului. S-au aprins focuri pe culmi, a inceput sa sune tulnicul de brad, s-au pornit carele Iancului de care plange si azi poezia populara si tunurile de lemn au fost urcate pe varfurila trecatori. Agerul prefect, frumos, drept si increzator crai al muntilor, se ivea pretutindeni pe calul lui alba ca un zeu al luptei. Prestigiul lui personal intretinea si coeziunea si disciplina acestei armate de tarani. Cele doua invazii unguresti in Muntii Abrudului, sugrumate in sange sub cutropirea motilor, au aratat lumii la ce grad de constiinta cetateneasca se ridicasera iobagii Ardealului si ce bloc de granit erau piepturile lor. Toata vremea Iancu a fost comandantul necontestat, adorat de multime. Oastea lui n-a cunoscut o clipa de infrangere. Armatele imperiale au fost batute de rebelii unguri, printul Windischgraetz a fost alungat de Kossuth peste granita Ungariei, baronul Puchner, cu austriecii lui bine inarmati a fugit din fata lui Bem la Ramnicul-Valcei, cand in Muntii Abrudului flamura noastra falfaia triumfatoare. In acest timp, de aproape doi ani, cand Avram Iancu a desfasurat o actiune proprie, fara nici un ajutor din partea autoritatilor militare imperiale, coplesite de o frica meschina, eroul de la Fantanele, paralel cu miscarea armata, avea si o itnensa activitate politica. Ciubul lui de stanci devenise focarul redesteptarii nationale romanesti de pretutindeni. Fie ca indruma linia de conduita a tovarasilor sai din comitetul national sau primea emisarii guvernului de la Dobrotin, fie ca urmarea planurile Curtii de la Olmutz, Iancu concentra atunci destinele neamului in mainile lui. Sub ocrotirea muntilor neinvinsi, la lumina unui foc, taranul din Vidra si generosul boier muntean Balcescu urzeau pentru intaia oara, pe urmele mortului de la Turda, visul unirii tuturora. Pana tarziu, dupa venirea rusilor in tara, el a fost un factor activ al echilibrului politic, chibzuit si desfacut de prejudecati, neavand alt punct fix in cugetarea lui decat soarta integrala a neamului.
Dupa stralucirea orbitoare a venit pravalirea in prapastie, cea mai intunecata tragedie care putea zdrobi sufletul-erou. Perfidia Vienei a transformat repede un popor biruitor intr-un popor mucenic. Absolutismul austriac, ca o noua pecingine, s-a asternut deasupra Ardealului, trecut din ghiarele brutale ale nemesilor unguri in sforileabile ale politistilor austrieci. Sub apasarea regimului s-au prabusit teorii politice si ganduri de regenerare. Fruntasii nostri au luat lumea in cap si-au atarnat spada in cui, asteptand zile mai bune. Sufletul nedomesticit al lui Avram Iancu n-a putut suporta odioasa incercuire. Ca si mai inainte, a tresarit cu aceeasi patima in fara robiei. El, care isi hranea avantul din impulsuri atavice si simtise cu toata carnea lui mareata drama, in minte cu fagaduintele de ieri si in urechi inca cu strigatul navalnic al gloatelor de la Marisel, nu putea privi cu bratele incrucisate rusinea si nu-ti inchipuia sa traiasca un modest cancelist aulic sau ca pensionar austriac din mila vulturului cu doua capete. O noua revolta l-a aprins si i-a adus pierzarea. Se stie calvarul lui de la Viena, dupa ce in cabinetul imparatului a respins decoratia: "-Nu ne-am luptat pentur jucarii - avem drepturi, Maiestate!" Se cunosc loviturile groaznice de mai tarziu; inchisoarea din cetatea de la Alba-Iulia, unde l-au ferecat in lanturi si l-a palmuit un capitan austriac pe Craiul Muntilor! Ce vifor pustiitor trebuie sa fi bantuit in aceste clipe in sufletul Prometeului inlantuit! Ce umbre fugare se vor fi abatut peste fruntea lui, peste care stralucea cununa de raze a unui popor intreg! Iesit de dupa zidurile negre, eroul umilit era pe marginea abisului. Ce putea face el? Drumul lui nu mai avea intoarcere. Sa se inarmeze cu scripte si documente, ca sa sustie o plangere straveche stropita cu sange?
Sa apere, ca avocat, la tribunalele nemtesti padurile motilor cersetori? Nu mai era iesire. Avram Iancu trebuia sa cada, trebuia sa dispara din circulatie ca sa intre in imperiul legendei si sa dirigiuiasca de acolo, cu neinduplecata putere a motilor, crezul unui neam...
A urmat deci fatalul sfarsit de drama, zguduitor si mistic ca o tragedie shakespeareana. Iancu s-a intors acasa in muntii lui robiti iarasi, de asta data rob si el, infrant in credinta si batjocorit in amorul propriu. O perioada de singuratate darza a premers melancoliei, care l-a infasurat pe veci. In casa de la Vidra, inconjurat de tribunii care i-au mai ramas, sub ochii inlacrimati ai unui tata taran, tacut si reflectand parca in privirile duse crampeie dintr-o glorie apusa, el s-a inchis ca intr-o cripta mortuara. Erau zadarnice toate indemnurile prietenilor, invitatiile la Dieta de la Sibiu, planurile de memorand la imparatul ... Iancu era protestarea muta a deceptiei generale si era prizonierul demnitatii sale ranite. In aceasta postura l-a surprins calatoria imparatului Franz Iosef in Ardeal, vizita tanarului monarh in Tara Motilor. Toate staruintele prietenesti de atunci, cu tot mirajul unor avantagii politice pe seama alor sai, nu l-au putut indupleca sa apara inaintea domnitorului. Vizita plapandului Habsburg s-a desfasurat intr-o atmosfera de amaraciune si doliu. Fostii lancieri, lancieri lipsiti de comandantul lor, se uitau cu sprancenele incruntate la acest convoi nedorit. In fata casei cu sindrile de la Vidra nu asteta decat tatal eroului, intinzand un pahar de vin oaspelui, cu un gets linistit de politeta patriarhala. Avram Iancu pregatise acest gen de miscatoare ironie si se afundase in codru ca un vultur cu aripile zdrobite, aruncand prietenilor sai sentinta lapidara ca un dicton biblic: "-Toate sunt in zadar, un nebun si cu un mincinos nu se pot intelege..."
De aici inainte o singura data l-au mai putut urni din pasivitatea lui. In nazuinta de a-si crea un acord cu imprejurarile, conducatorii politicii ardelene au facut totul ca sa curme protestarea solitarului din Muntii Apuseni, care imprastia sugestiuni neplacute Burgului de la Viena. S-au dus deci la dansul, l-au acoperit de mustrari, i-au insinuat ca confunda binele public cu rosturile lui si cu puterea l-au dus la Sibiu. Iancu, tarat, le-a ascultat argumentele, le-a primit programul. Cine stie ce pravaliri surde se zbateau in tacerea lui? O mare bucurie ii insenina pe toti la gandul ca actul de sumisiune a tigrului imblanzit va avea o reala contravaloare politica. O delegatie de furntasi l-au dus la principele Schwartzenberg, guvernatorul Ardealului, care i-a strans mana cu satisfactie si l-a poftit zambitor sa sada: "-Also, was wollen die Rumanen?". Iancu, ca la lumina unui fulger, va fi vazand atunci toata fatalitatea unei sitorii milenare. A zambit si el printului si-a raspuns cu ochii rataciti:
"-Serenisime, o academie de drept la Sibiu si o baie de vapori la Vidra!"
In clipa aceea a innebunit Avram Iancu!
Zeci de ani s-a plimbat mortul viu pe poienile dintre brazi, peste mormintele unde dormeau lancierii lui. Descult, zdrentos, ca un rege Lear ratacea Craiul Muntilor, cea mai infricosatoare icoana a darapanarii unui popor chinuit. Pe la targuri sau pe cate o culme de deal se ivea faptura lui pribeaga. Motii alergau la el sa-i atinga genunchii ca pe niste moaste si zdrentele lui ca o binecuvantare. Avram Iancu scotea un fluier de cires si canta marsul lui: "Astazi cu bucurie romanilor veniti/ Pe Iancu in campie cu toti il insotiti!" ... Taranii stiau cantecul atat de bine. In cadentele lui batusera pe hatmani si zdrobisera odinioara legiunea cu chivarele cu cap de mort. Ca un cor din tragediile lui Sofocle inconjurau pe titanul cazut si plangeau ...
Intr-o zi l-au gasit mort pe o banca, cu fata intoarsa spre cer si l-au ingropat sub gorunul lui Horia, la Tebea, cu o piatra alba la capatai, intr-o groapa imprejmuita cu zabrele sarace...
Gorunul il ploua de atunci cu frunze, taranii il canta in balade la coarnele plugului, iar istoria noastra invata din religia lui ...
*
Sunt vreo cincizeci de ani si mai bine de cand a murit a doua oara Avram Iancu. De atunci fata vremurilor s-a schimbat printr-o cascada vertiginoasa. Credinta lui s-a infipt adanc in constiinta neamului si-a ajuns la o raspatie noua. Viforul de la patruzeci si opt s-a pornit iarasi sa zguduie catapeteasma lumii. A reinviat epopeea! Romanismul s-a ridicat din cenusa ruinei universale si peste starvul pajurei cu doua capete dorobanitii nostri au implantat tricolorul pe palatul din Buda...
O justitie imanenta, vesnica si implacabila, a rectificat povestea noastra si-a rasplatit martiriul eroului. In fata mormantului de la Tebea se inchina o Romanie, asa cm a visat-o el cu Balcescu la focul de pe creste, sau cum a vazut-o ca o fantoma in aratarile lui de pribeag nebun.
In decorul schimbat, un alt monarh trece astazi pe la casa Iancului. E al nostru, vine sa-i ingenuncheze la groapa, simbolizand recunostinta unui neam. Clipa ne covarseste cu intelesul ei adanc, un fior de veacuri tremura in frunzele gorunului lui Horia si din troparele bizantine flutura eternitatea peste capetele noastre. In coborarea amurgului se vor aprinde iar focuri pe culmi, fumul lor se va ridica la cer pasnic si bland, ca funul jertfei bine primite. Tarziu, in lumina alba de luna va picura din nou glas de fluier printre crengile brazilor, ca o chemare de departe: "Astazi cu bucurie romailor veniti!"
Asculta, Sire, acets fluier cu toate povetile lui! E fluierul taranilor nostri, fluierul lui Iancu, fluierul fermecat, in cantecul lui e toata mantuirea noastra!
Avram Iancu
Aceasta pagina a fost accesata de 3249 ori.
